Ai potențial, dar nu asta contează

Când vine vorba de potențial, există cam 3 categorii de oameni:

1. cei care au potențial și fac din asta un titlu de glorie
2. cei care au potențial și constată că l-au irosit de-a lungul timpului
3. cei care au potențial și profită pe îndelete de faptul că au și ei ce are toată lumea

Da, toată lumea are o formă de potențial.

Singurii care pot spune că n-au așa ceva sunt cei care oricum nu folosesc ce au și aleg calea comodă a smiorcăielii inutile.

În rest, aproape că nu există om care să nu-și poată îmbunătăți cumva situația.

Până la urmă, asta înseamnă potențial - contextul necesar progresului.

Acest progres poate fi mai mare sau mai mic, dar tot progres este.

Adică, pleci dintr-un punct, cu un anume context de viață și cu anume înzestrări și treci prin divere alte puncte în ciuda anumitor obstacole și spre bucuria înzestrărilor tale.

Marea problemă cu potențialul glorificat și nefolosit

Oamenii din prima categorie, cei care constată că au pontențial, dar care nu-l folosesc trăiesc o dramă aparte.

Pe de o parte, faptul că au potențial, că văd la ei înșiși anumite înzestrări, anumite talente, îi încântă.

O dopamină ieftină le scaldă creierul de câte ori constată asta sau când cei din jur constată asta. Plăcerea pe care o simt îi face să caute iar și iar diverse confirmări ale potențialului lor, dar fără să ajungă la certitudini.

Ai putea crede că în căutarea acestor confirmări apar acțiuni care-i ajută să înainteze în viață.

Nu.

Dopamină ieftină înseamnă că imediat ce individul atinge prin anticipare obiectivul - recunoașterea potențialului său - se oprește.

Nu continuă în zonele de disconfort pe care le implică majoritatea acțiunilor profitabile.

Se întoarce la linia de start pentru un nou sprint spre plăcerea măruntă a remarcilor din categoria "Gigel e foarte talentat, va ajunge departe" sau "Gigel are potențial, merită să fie susținut".

Prin urmare, Gigel ajunge să trăiască o nesfârșită glorie neconfirmată de fapte.

Când spun "nesfârșită", exagerez de dragul scriiturii artistice.

De fapt, această glorie are un sfârșit.

Marea problemă cu potențialul irosit de-a lungul timpului

Din oamenii care și-au glorificat potențialul fără să-l folosească se nasc oamenii care constată că au avut întradevăr potențial, dar nu l-au folosit.

Majoritatea fac parte din grupa de vârstă 30+.

De obicei, după ce treci de 30 ani, chiar în ciuda unei anumite imaturități atent cultivate de-a lungul timpului, tot începi să-ți privești critic viața.

Nu constant și nu suficient cât să și schimbi ceva.

Dar suficient cât să intri din când în când într-o zonă a smiorcăielii inutile:

Am x ani și n-am făcut nimic cu viața mea.

Ceea ce, de cele mai multe ori, este exagerat.

Dar chiar și când e adevărat, nu implică și faptul că viața ta s-a terminat.

Doar că așa cum în perioada "tinereței" foloseai ideea de potențial ca scuză pentru amânări nesfârșite, acum folosești ideea de potențial pentru a te preda.

Simți că ai ajuns la vârsta la care ideea că ai potențial va fi rostită doar sub forma unei glume. Ca-n cazul unui bătrânel care se suie prima dată pe patine cu rotile și reușește să se deplaseze fără să cadă.

Oho, ai potențial!

Vrei asta?

Nu vrei asta.

Atunci ce vrei?

Vrei să te folosești de ceea ce ai deja în tine pentru a putea spune c-ai trăit fără să pierzi vremea sau să-ți irosești potențialul.

Marea diferență pe care o fac cei care-și folosesc potențialul

După 30 ani, în viața multor dintre noi apare ceea ce psihanaliza numește "teama de moarte".

Nu este o teamă clasică de moarte, gen cum vezi prin filme - cutare are un pistol și-l ține la tâmpla altui personaj, iar acest personaj se teme că va muri.

Nu.

E o teamă de moarte mai perversă.

E genul de teamă inconștientă care, printre altele, te face să devii mai precaut în tot felul de privințe.

Unii cred că s-au maturizat, alții cred că au îmbătrânit etc.

În realitate, toate acestea se pot întâmpla sub pulpana fricii de moarte.

Inclusiv posibilitatea de-a-ți da seama că pe măsură ce înaintezi în viață, potențialul începe să conteze din ce în ce mai puțin.

Ceea ce contează este ce faci cu acest potențial.

Care nu dispare doar pentru că ai pierdut timpul.

Dispare doar când alegi iar și iar și iar să nu faci ceva cu el.

Aici e marea diferență dintre oamenii care au dormit pe laurii potențialului fără să acționeze sau care s-au predat când au ajuns la concluzia că au pierdut timpul și cei care sunt dispuși să facă ceva.

Orice.

Numai să nu lase viața să treacă pe lângă ei.

Sau, și mai rău, să lase viața să-i trăiască pe ei în loc să o trăiască ei pe ea.

Metoda Hard Reset este ca un ceas deșteptător pentru potențialul tău. E o trezire din somn cam abruptă, dar după ce te dezmeticești, vei vedea că merită să fii lucid și să acționezi.