Multe poze, puține amintiri

Am 6.732 de poze într-un cont Flickr și asta mă făcea să-mi pun diverse întrebări.

Voi sta să le revăd pe absolut toate la un moment dat?

De ce sunt așa de multe?

De ce am pozat același lucru de 15 ori?

Dacă le-aș fi făcut eu pe toate, aș mai fi înțeles ceva din vacanțele respective? Asta pentru că majoritatea sunt făcute în diverse ieșiri.

Când termin cu întrebările, mă bate gândul să trec totuși prin ele și să le elimin pe cele care-mi par balast. Brusc însă, ceva mă oprește. Cred că-i impresia aceea că dacă șterg o imagine, aproape sigur șterg o amintire.

Așa să fie?

20 de poze până la 20 de ani

Chiar n-am dat aceste numere pentru a se pupa frumos în fața ta.

Cred că până în al doilea an de facultate (2002), aveam vreo 20 de poze cu totul. Sigur, principalul motiv a ținut de faptul că ai mei n-au simțit nevoia să ne pozeze, cred că le era suficient să ne vadă și ne vedeau zilnic oricât doreau.

Apoi, nu oricine avea apart foto cu film și nu oricine a avut camere digitale încă de la apariția lor pe piață.

Prin urmare, vreo 20 de poze…

Absolut toate sunt în format clasic, adică pe hârtie. Unele alb-negru, câteva color. Majoritatea erau cu mine până să ajung la școală, restul din diverse faze ale devenirii mele ulterioare.

Cred c-am avut ani în care nu am făcut nicio poză sau ani în care am avut două – trei poze dacă includ și setul de poze pentru buletin.

Totuși, știi care-i culmea?

Amintirile mele legate de fiecare etapă din viața mea și a celor din jurul meu sunt foarte vii, foarte ușor de rememorat.

Imagini pe care le voi avea toată viața-n minte

Mai mult, la un moment dat, am început să fac propriile mele fotografii mentale. Nici nu știu dacă e corect să le numec așa, dar ce contează atât timp cât eu și tu înțelegem la ce mă refer?

Nu știu de unde mi-a venit ideea, dar pur și simplu am decis să privesc un lucru și să-l țin minte pentru tot restul vieții.

În general, aceste fotografii mentale sunt legate de banalități absolute, dar genul de banalități care-mi sunt într-un fel foarte dragi.

Adică rețin perfect detaliile tablei îndoite de la ușa scării blocului în care am locuit pentru o perioadă. Nu-ți spun ce vârstă aveam ca să nu te sperii și să nu mă sperii, dar te asigur că era o vârstă de la care majoritatea oamenilor n-au niciun fel de amintiri.

Rețin detaliile linoleumului din bucătăria verilor mei de la Brașov și imaginea unui cuțit de inox căzut cu mânerul pe o margine a modelului. Era un cuțit din inox care se deșuruba din mâner pentru a putea introduce lama în acesta.  Momentul în care m-am aplecat să-l ridic a însemnat momentul în care am decis să rețin acea imagine pentru toată viața mea.

Am siguranța că am reținut-o corect? 

Eu sunt convins că nu mi-a scăpat absolut niciun detaliu.

Sau defectele unei plăci de gresie din baia apartamentului în care am copilărit. Foloseam modelul desenat pe gresie pentru a-mi imagina țări, mări, nave, războaie. Întotdeauna îmi alegeam ca “sediu” modelul acela defect și de acolo lansam tot felul de campanii care făceau statul pe toaletă un soi de distracție.

Sau primele imagini ale lui Costel, calul pe care bunicul meu l-a avut la un moment dat.

E un set de imagini mai complex pentru că nu include doar părți vizuale, ci și olfactive. Era iarnă, dar grajdul miroase a grajd tot timpul anului.  Rețin peretele de chirpici în toate detaliile lutului crăpat… Costel a întors capul, a ciulit urechile și și-a rânjit dinții amenințător.

Ulterior, am fost foarte buni prieteni și mă bucur că-l voi ține minte toată viața mea așa cum ții minte un om drag, nu animal oarecare.

La un moment dat, părinții meu au dărâmat grajdul acela, dar eu voi ține minte tot felul de detalii aparent neimportante. De exemplu, voi ține minte norișorul acela de praf care s-a ridicat la vărsarea primei căruțe de pietriș pe ceea ce urma să fie fundația grajdului.

Voi ține minte opintirea vacilor înjugate la căruță când au urcat panta gârlei trăgând după ele o cantitate uriașă de chirpici.

Voi reține cum bunicul meu potrivea fiecare scândură într-un capăt al grinzilor și mă-ntreba dacă-n capătul celălalt, unde eram eu, era totul în regulă. A fost totul în regulă, țin minte perfect c-a fost.

Aș putea continua așa destul de mult, dar nu foarte mult.

În mod inconștient și apoi conștient am limitat totuși numărul imaginilor pe care am decis să le rețin în detaliu.

Ar mai fi o movilă de brichete de cărbuni în care am decis împreună cu cel mai bun prieten din copilărie, Rică, să depunem toate ghinioanele noastre imaginare, ca-ntr-un fel de seif la care ne puteam întoarce pentru a ne convinge că-i totul bine păstrat. Ni s-a părut că grămada aceea e atât de mare încât va fi veșnică. Două săptămâni mai târziu, grămada a dispărut în curtea omului care o deținea. Totuși, imaginea ei și gestul nostru copilăresc de-a depozita acolo ghinioanele chiar vor fi mereu în mintea mea.

Ar mai fi stradă de lângă școala în care am învățat în primii ani, o stradă plină de resturi menajere aruncate de cei care locuiau în zonă. Logic, am numit strada respectivă "Putani". Am vie-n minte imaginea acelei străzi pline de noroi, o grămadă de gunoi și-un câine ciobănesc care lătra de dragul lătratului.

Plus diverse alte lucruri pe care nu le împărtășesc cu tine pentru că le-am împărtășit în prea mare măsură cu alte persoane.

Dacă faci tot timpul poze, riști să vezi prea puțin din ceea ce e de văzut și de ținut minte

Aș fi vrut să am poze cu toate aceste amintiri? 

Primul impuls este să spun că sigur aș vrea.

Mă gândesc însă că dacă făceam poze, două lucruri s-ar fi putut întâmpla: nu aș mai fi avut în minte exact aceleași detalii și pozele mi-ar fi lenevit memoria.

Mă uitam la nimereală prin cele 6.732 de poze și-mi dau seama că au fost niște vacanțe tare frumoase dintr-o grămadă de puncte de vedere. Unele dintre acele imagini sunt atât de stârnitoare încât îmi vine instant să plec pe undeva.

Totuși, știi care-i culmea?

Oricât de frumoase sunt pozele în sine, cele mai intense gânduri îmi sunt provocate de ceea ce-mi amintesc, nu de ceea ce văd pe ecranul laptop-ului.

Asta poate fi o chestiune care ține de mine, dar cred că ar fi valabilă pentru mult mai mulți oameni dacă n-ar mai exista această obsesie continuă de-a poza / filma tot ceea ce mișcă, de-a pune pe Instagram / Facebook / TikTok, de-a vedea cine-ți dă like, de-a face altă poză, de-a o pune din nou pe rețelele sociale.

Pozăm mâncarea din restaurante.

Pozăm locurile în care mergem.

Ne pozăm singuri, îi punem pe alții să ne pozeze.

Totul cu scuza că avem nevoie de amintiri, că va fi frumos să le revedem la un moment dat.

Cred că dacă un lucru merită să ți-l aduci aminte, probabil că-l vei rememora și fără să-l fotografiezi. În plus, lucrurile memorabile devin memorabile când le privești în tihnă, fără graba aceea de prinde momentul pe camera telefonului, fără graba de-a-l pune apoi să-l vadă și alții și fără așteptarea confirmării că le-a plăcut și altora.

Am scris acest text datorită unei întâmplări trăite într-o zi.

Mergeam cu bicicleta pe o stradă oarecare din București și am văzut în oglinda retrovizoare prost orientată un cer incredibil de frumos. Atât de frumos încât mi-a atras atenția până și mie, care nu am vreo înclinare artistică sau vreun tremur romantic în astfel de situații.

Cerul era albastru intens și 3 nori albi, groși îl făceau și mai puternic.

Am oprit pe dreapta pentru a scoate telefonul să “imortalizez” momentul și mi-am dat imediat seama că asemeni oricărui alt om am o metodă mult mai bună de-a păstra imaginea aceea în toată frumusețea ei – privind-o cu atenție și bucurându-mă de ea.

PS: uită-te la acest filmuleț și încearcă să-i ții minte ideea principală: