Cum m-a ajutat mânctul în oraș să-mi pun ordine în bani

Acum niște ani, aveam păcătosul obicei de-a încerca aproape orice restaurant nou pe care-l remarcam.

Industria de profil părea să lucreze în favoarea plăcerii mele și numărul restaurantelor nou lansate era într-o creștere evidentă. În plus, unele dintre restaurantele deja testate aveau toate calitățile pentru a le vizita din nou și din nou.

Nu-ți închipui că eram un George Butunoiu și mâncam chiar zilnic în oraș, dar în mod sigur cheltuiam ceva pentru a-mi satisface această apucătură.

Asta până într-o zi în care am avut curiozitatea de-a verifica câți bani dau pentru aceste mese.

Dacă nu măsori, te minți singur

Cum poți ști ceva cu siguranță fără să măsori?

Așa c-am măsurat.

Am descărcat YNAB, un program care te ajută să-ți ții controlul cheltuielilor și am început să înregistrez sumele care se duceau pe mâncatu-n oraș.

N-am luat în calcul situațiile în care diversele activități mă obligau să iau masa la restaurant, ci doar situațiile în care, din proprie inițiativă ieșeam în oraș pentru asta sau și pentru asta.

Dacă eram ieșit mai mult timp, la un moment dat sigur mi se făcea foame. Și dacă mi se făcea foame, sigur nu mă atrăgea ideea de-a mânca un covrig sau alte făinoase de pe la patiserii.

Deși aparent faci o economie de bani și timp mâncând genul respectiv de produse, în realitate faci o risipă de sănătate mai costisitoare decât îți închipui.

Prin urmare, în categoria “Restaurant” a programului de ținut cheltuieli au intrat doar mesele luate pentru plăcerea mâncatului și a socializării în jurul mâncatului.

Aș fi putut constata micul dezastru financiar pe care-l provoacă un astfel de obicei chiar după prima săpămână de înregistrare a cheltuielilor, dar am avut răbdarea masochistă de-a aștepta o lună de zile.

După ce s-au scurs cele 30 de zile, am deschis programul și am generat un grafic al tuturor cheltuielilor mele.

Brusc, am avut o grămadă de motive să mă minunez.

Într-adevăr, aveam o ideea foarte vagă despre câți bani dădeam pentru tot felul de prostii.

Era vorba de sume pe care le subestimam zdravăn sau chiar de cheltuieli pe care le făceam fără să le acord importanța pe care ar fi meritat-o.

Mesele la restaurant strânseseră atât de mulți bani raportat la veniturile mele și ale multor altor oameni din această țară încât din acel moment două lucruri s-au întâmplat:

  • am redus drastic ieșirile la restaurant de dragul ieșirilor
  • am decis să-mi țin cheltuielile lunare sub control prin simpla lor înregistrare în YNAB.

De ce ai da bani mulți pentru a mânca mai prost decât acasă?

În mare, pentru că ne place să ne mințim singuri folosindu-ne de tot felul de argumente subțiri.

În majoritatea cazurilor, suntem tentați să facem din genul acesta de cheltuieli o așa-zisă nevoie absolută. Până la urmă e vorba de aparenta satisfacere a unei nevoi primare – mâncatul.

Realitatea poate fi însă diferită dacă-i acorzi un pic de atenție pentru a o înțelege așa cum trebuie.

În primul rând, nu spune nimeni să elimini complet mesele la restaurant.

Astfel de ieșiri chiar pot fi pretexte foarte bune pentru socializare, pentru relaxare, chiar pentru lărgirea unor orizonturi culturale atunci când vizitezi anumite tipuri de restaurante.

Gastronomic vorbind însă, majoritatea restaurantelor oferă mese inferioare celor pe care le poți lua la tine acasă.

Nu neapărat din perspectiva artei gătitului –  e greu să fii un bucătar mai bun decât bucătarul unui restaurant decent, ci mai ales din perspectiva calității ingredientelor implicate în gătit.

Atunci când îți cumperi singur ingredientele pentru mesele pe care le gătești, ai un control mult mai bun în ceea ce privește calitatea acestora.

Sigur, în funcție de venituri, vei ține mai mult sau mai puțin cont și de prețuri.

Totuși, într-un final, unul din două lucruri se va întâmpla – ori vei lua ce e mai bun posibil cu banii pe care îi poți aloca acestei cheltuieli, ori vei lua produse chiar mai bune decât ceea ce-ți permiți teoretic și vei scădea sumele alocate altor cheltuieli.

În paralel, cei care se ocupă de aprovizionarea restaurantelor sunt nevoiți să aibă o filosofie puțin diferită. De exemplu, în funcție de categoria din care face parte restaurantul, preocuparea pentru calitatea ingredientelor diferă.

În schimb, ceea ce e în mod sigur o trăsătură comună tuturor afacerilor de acest tip ține de preocuparea pentru obținerea unor prețuri cât mai bune pentru produsele achiziționate.

Unii le obțin prin faptul că achiziționează volume mari sau stabilesc relații preferențiale cu furnizorii.

Alții le obțin prin faptul că au propriile ferme și statutul de producători îi scutește de multe cheltuieli suplimentare.

În fine, sunt cei care care obțin prețuri mici prin achiziția celor mai ieftine ingrediente posibile. Selectează din start cel mai mic preț indiferent de calitatea produsului sau chiar fac așa-zise achiziții de produse aflate “pe moarte”.

Nu știu cum le spun ei în industrie, dar eu numesc achiziție “pe moarte” orice produs care e cumpărat în ultimele sale zile de valabilitate. Automat, vânzătorul are de ales între a vinde la un preț mai scăzut sau de-a ieși cu produsul din termenul de valabilitate.

După ce restaurantul a achiziționat produsul respectiv, ia la pachet și responsabilitatea de-a-l oferi clienților în limitele valabilității.

Unii respectă această responsabilitate cu sfințenie, alții se mai încurcă. Nu te gândi că tu mănânci doar în locuri în care respectul pentru client e baza afacerii, gândește-te că baza afacerii o reprezintă profitul.

Unii leagă profitul de respectarea clientului, alții au descoperit că profitul poate fi făcut mai ales dacă nu respecți clientul.

Singurele momente în care merită să nu fii atent la ce cheltuiești

Aceste momente în care merită să nu fii atent la ceea ce cheltuiești sunt inexistente.

Poți să le inventezi tu din dorința de-a te da mare sau din dorința de-a nu fi atent la realitate, dar e un alt soi autopăcălire.

Ceea ce trebuie însă să știi este că banii cheltuiți fără minte sunt exact ce le spune numele – bani cheltuiți fără minte.

Normal, există și oameni care pot spune lejer aceste cuvinte:

“Da, dar eu n-am timp să gătesc sau să fac cumpărături… Am atât de mult de lucru, am o slujbă atât de solicitantă, cu niște responsabilități atât de mari! Până la urmă, tocmai datorită acestei slujbe am venituri mari, deci îmi permit să mănânc doar în oraș fără nicio problemă!”.

Bună logică. Serios, e o logică bună.

Dacă îți faci un calcul din care reiese că o oră de muncă valorează suficient de mult încât să nu merite să pierzi timp gătind sau mergând la cumpărături, atunci e logic să te orientezi spre ceea ce-ți economisește timpul respectiv – de exemplu, mâncatul în oraș sau comandatul mâncării acasă.

De multe ori însă, oamenii cu astfel de venituri vizitează restaurante cu standarde înalte. Prin urmare, și sumele pe care ajung să le lase acolo sunt unele care, cumulat, pot atinge valori amețitoare inclusiv pentru ei.

Dacă măsoară cât cheltuiesc, pot decide dacă merită sau nu cheltuiala.

Dacă nu măsoară, pot spune doar că ei câștigă suficient fără ca acest lucru să fie neapărat real.

În fine, inclusiv pentru acești oameni, mâncarea din restaurante poate fi de multe ori inferioară calitativ mâncării pe care și-ar achiziționa-o ei înșiși.

Poți spune c-ai mâncat într-un restaurant cu specific românesc care se aprovizionează din Metro (!?)  sau poți face efortul de-a vizita un târg de produse tradiționale și de-a identifica la fața locului câțiva producători care încă n-au decis să-și bată joc de propriile produse.

Poate pierzi ceva timp în plus, dar per total în mod sigur ieși mai ieftin și mai sănătos din toată experiența.

Apropo de organizare, în ghidul Sfarmă Piatră găsești o grămadă de ponturi care te ajută să-ți pui cu adevărat ordine-n minte și-n acțiuni:

Sfarmă Piatră – Transformarea

 

Foto: robbertholf

0 Shares

Lasă un comentariu