Povestea a două kimono-uri

Când eram puștan, am făcut judo.

Pot spune c-am făcut judo de performanță având în vedere rezultatele și capacitatea mea incredibilă de-a-mi aduce aminte mai ales victoriile și foarte rar înfrângerile.

În fine, sala la care mergeam se afla în curtea unui liceu cu profil agricol din Râmnicu Sărat.

Veneam la antrenament mult mai devreme decât era cazul și așteptam cu o nerăbdare aparte alături de ceilalți copii să se facă ora și să vină antrenorul.

Când deschidea ușa, ne repezeam în prima cameră din stânga – un vestiar care păstra-n pereții săi tot mirosul de transpirație pe care generații de tineri judoka îl emanaseră.

Ținta tuturor era un dulap metalic din care scoteam kimono-urile.

Fiecare lua ce apuca.

Niciodată nu aveai pantalonii și “bluza” de la același echipament și niciodată nu lăsai din mână ceea ce apucai.

În general, kimono-urile erau nespălate.

Prea mulți copii uitaseră să le mai aducă la sală după ce le primiseră acasă, iar antrenorul evita pierderile și se baza doar pe spălările de dinainte de concursuri – adică cel mult 3-4 spălări de-a lungul unui an.

Miroseau crunt.

Mai mult, în timpul antrenamentelor transpiram suficient de mult încât umezeala din țesătură să tragă pe-ndelete din praful saltelelor din sală.

Miroseau crunt și erau gri.

Crezi că cineva a zis vreodată că nu se antrenează pentru că echipamentul era nespălat? Nu mirosea a transpirație, mirosea a antrenament, a muncă și a distracție.

Primul kimono

După un timp, am devenit suficient de bun încât să primesc kimono-ul acasă.

Mare ghinion.

După prima spălare, kimono-ul curat mi s-a părut o țesătură lipsită de orice semnificație.

Prea alb, prea călcat, prea bine mirositor.

Am sperat ca la sală lucrurile să se schimbe.

Degeaba.

Mirosul acela de proaspăt obținut cu mare greutate de mama mea m-a însoțit de-a lungul întregii ședințe de antrenament.

Nu mă puteam concentra, nu mă simțeam în largul meu, nu mă simțeam sportiv.

Eram doar un impostor, un fel de filfizon care simula că face judo.  Îi invidiam pe colegii ale căror kimono-uri arătau clar cine sunt și cu ce se ocupă. Erau atât murdari și de serioși…

La finalul antrenamentului, mi-am dat seama că trebuie să iau măsuri.

Nu l-am mai dat la spălat și l-am și l-am ținut într-o pungă albă de plastic pe care scria Kent.

Unul dintre colegi făcea asta și de câte ori îl scotea pe-al său la iveală, îți venea să vomiți.

Nimeni nu glumea însă pe seama mirosului. Tipul era bun cu draci, așa că-n mod evident kimono-ul său puțea  a performanță.

În fine, după câteva antrenamente, kimono-ul meu a-nceput să-și revină la starea de dinaintea spălării.

În același timp, îmi reveneam și eu.

Asocierea dintre miros și antrenament și determinare era din nou acolo.

Mama mea nu-nțelegea asta. Femeile…

Îmi tot cerea kimono-ul la spălat și trebuia să fac eforturi majore ca să evit un nou dezastru.

Totul până într-o zi când mirosul din dormitorul meu a făcut-o să inspecteze situația – sub birou, în punga de plastic pe care scria Kent, a găsit sursa aerului greu care o izbea de câte ori deschidea ușa camerei mele.

L-a luat și l-a spălat. Ziua, ca hoții fără de teamă!

Mi-aduc aminte că era iarnă la Râmnic, chiar înainte de o competiție care urma să se țină la Buzău.

Domnul profesor Tivgă, Dumnezeu să-l ierte, îmi spusese că am un culoar bun să devin campion județean.

Îl credeam pe cuvânt chiar dacă eu aveam impresia că acel culoar se referă efectiv la zona de intrare în sala de concurs.

Nu conta, eram oricum convins că voi deveni campion județean indiferent de drumul spre saltea. Aveam mai puțin de 30 de kilograme și credința destul de corectă că nimeni nu-i mai bun decât mine.

Când am ajuns acasă și am văzut kimono-ul spălat, pe sârmă, am crezut că întreaga mea viață durase vreo 8 ani și atunci urma să se termine.

Gerul puternic înghețase kimono-ul.

În fața ochilor mei vedeam un fel de  gips părăsit de victima unui grav accident auto.

A doua zi, n-am ajuns la Buzău pentru concurs și, timp de câteva luni, altcineva a fost campion județean în locul meu.

Ce să zic, a avut un culoar bun, atâta tot.

Al doilea kimono

Niște ani mai târziu, făceam un sport de luptă.

Nu-i pot spune artă marțială pentru că avea mult mai multă legătură cu bătaia și mult mai puțină cu arta.

Antrenamentele erau istovitoare, transpiram mult și  kimono-ul meu era ud leoarcă la finalul ședințelor de pregătire.

În plus, nu foloseam mănuși, astfel că pielea de pe monturile noastre pleznea din când în când și loviturile repetate mânjeau cu sânge țesătura echipamentului adversarului.

Prin urmare, după fiecare antrenament, trebuia să-l spăl.

Mă duceam de 3 ori  pe săptămână la antrenament, trebuia să-l spăl de 3 ori.

Locuiam singur pe atunci și trebuia să-l spăl singur.

Spălatul însemna să pun apă caldă într-un lighean, să pun dero, să agit pentru dizolvare, să bag kimono-ul în lighean și ligheanul sub patul de cămin.

Atunci am învățat că detergenul modifică tensiunea superficială a apei.

Cu ce te ajută să știi asta?

Cu nimic, dar mi-a plăcut mie cum sună când am citit-o prima dată și m-am gândit s-o știi și tu.  Cine știe-n ce context vei avea nevoie să pari deștept…

A doua zi, după noaptea de înmuiere, spălam de mână.

După cum îți poți da seama din această descriere, nu era o activitate pe care cineva să și-o dorească.

Așa că, fără nicio legătură cu perioada judo-ului mirositor, se-ntâmpla să amân momentul spălării până devenea evident că nu aș mai fi avut timp să-l și usuc pentru următorul antrenament.

La un moment dat, am uitat să-mi spăl kimono-ul și m-am dus la antrenament fără el.

Mare eroare.

Când m-am îmbrăcat în acel șort și am tras acel tricou pe mine, am știut instant că ceva nu e în regulă.

Spre finalul antrenamentului, mi s-a și confirmat sentimentul acela.

Un tip care făcea parte din naționala de fotbal american a Germaniei (da, sună ciudat) și era adus la antrenamente ca să ne „desensibilizeze”, a reușit să-mi lezeze  o coastă cu o lovitură care a pătruns printre brațele mele.

Să fiu mulțumit că nu mi-a fisurat și antebrațul în drumul spre coastă.

Am plecat de la sală convins că lipsa kimono-ului a dus la un grad mai mic de concetrare și la situația în care tipul acela de 130 kilograme a reușit să lezeze coasta unui tip de 63,5 Kg.

Altfel, ar fi fost imposibil 🙂

Ca să spun așa, pumnul lui a avut parte de un culoar bun spre coasta mea. Atâta tot.

Câteva luni mai târziu, alt antrenament fără kimono, alt accident.

Am vrut să-mi lovesc un coleg în ficat,  el s-a apărat corect ținând brațele ridicate-n gardă, dar cu coatele aproape de corp, așa că eu am lovit zdravan cu pumnul în cotul lui. O metacarpiană s-a rupt și osul îmi împingea pielea dosului palmei, gata să iasă afară.

Eram atât de suresctitat încât n-am simțit durerea pe moment.

În schimb, toată ființa mea simțea că lipsa kimono-ului a dus la situația aceasta. Era clar, în șort și tricou aveam parte de tot felul de culoare proste.

Care este kimono-ul tău?

Merriam-Webster spune că termenul Kimono e format din două cuvinte: Ki – a îmbrăca și Mono – haină.

Aparent, nimic special. Kimono înseamnă, ad litteram, lucru de îmbrăcat.

Totuși, Ki are și alte sensuri în diverse limbi, inclusiv în cea japoneză.

Ki este inclusiv termenul folosit pentru ideea de „energie pură” sau de „energie vitală”.

Logic, nu există vreo dovadă fizică pentru existența acestei energii pure, dar există în schimb suficienți oameni care constată pe propria piele cât de mult contează contextul când vine vorba de-a găsi energie și focus pentru a munci.

Când spun context, mă refer la locul în care muncești, felul în care te îmbraci, postura pe care o ai etc.

Fără a avea vreo aplecare spre învățăturile și spiritualitatea asiatice, oamenii asociază stări mentale diverselor lucruri din jur.

Poate fi vorba de un miros, poate fi vorba de hainele în care ești îmbrăcat, poate fi vorba de ordinea sau dezordinea dintr-o cameră.

Poate fi vorba de lumina soarelui, poate fi vorba de temperatură, poat fi vorba liniște, poate fi vorba de muzică, poate fi vorba…

O grămadă de lucuri te pot influența felul în care muncești și capacitatea ta de-a te concentra asupra muncii.

Pentru mine, acel kimono mirositor din copilărie și acel kimono curat de mult mai târziu erau garanția că mă voi scufunda așa cum trebuie în practica antrenamentului.

Că voi fi determinat, voi fi concentrat, voi fi gata să câștig.

Fiecare om are kimono-ul său.

Fiecare om are tabieturile sale, reflexele sale, tendințele sale, apucăturile sale când vine vorba de-a munci așa cum trebuie.

Unora li se poate părea o copilărie să ai astfel de credințe. Vorba ceea,  „dacă vrei să muncești, o faci oricum, în orice condiții”.

Mie îmi plac însă copilăriile.

Nu de alta, dar în acea perioadă, parcă toți aveam mai multă încredere în forțele noastre și parcă toți aveam culoare mai favorabile pentru reușită.

În ghidul Sfarmă Piatră te învăț ce ai de făcut pentru a-ți crește această încrederea și a-ți construi aceste culoare favorabile în viață.

Sigur, nu e o încercare ușoară. Presupune muncă și concentrare. Genul de muncă și de concentrare care ar uda multe kimono-uri:

Sfarmă Piatră – Transformarea

 

 

Photo credit: symphoney

34 Shares

Lasă un comentariu