De ce ajungi să spui lucruri pe care nu ai fi vrut să le spui

Acesta poate fi un titlu înșelător.

Adică-l citești și te poți gândi că mă refer la acele situații în care ai jignit din vorbe pe cineva și apoi ai regretat.

Nu mă refer la astfel de situații.

Nu mă refer la ele pentru că asta se-ntâmplă des prin filme și mult mai rar în realitate.

Vorbesc în schimb despre nenumăratele situații în care-n în loc să spui ceva ce-ar fi trebuit spus, ți-ai înghițit vorbele respective pentru a bălmăji ceva în acord cu cel din fața ta.

Asta chiar dacă nu erai de acord absolut deloc cu ceea tocmai ai auzit. Ai preferat însă să fii amabil pentru că te temi de conflicte.

Te temi că dacă ai spune ceva împotriva celor auzite, vei fi nevoit să trăiești toată tensiunea aceea neplăcută prilejuită de o discuție în contradictoriu.

Normal, nu trebuie să fii de acord cu mine. Oricând îți poți spune că de fapt tu ești matur și nu-ți plac disputele inutile. Și-i posibil să ai dreptate.

La fel, e posibil ca mintea ta să fie foarte perversă, cum sunt mințile celor mai mulți dintre noi. Adică e-n stare să te convingă că tu ai preferat să fii de acord cu cel din fața ta doar pentru că ai un soi de noblețe care nu-ți permite să te implici în așa ceva.

Totuși, de foarte multe ori, e vorba doar de faptul că ai preferat să eviți ceva neplăcut. Nu ai avut încredere în tine că ți-ai putea susține punctul de vedere și ai spus lucruri împotriva credințelor tale reale.

Uneori, după astfel situații, te simți prost. Sau aiurea, cum spun unii. E firesc, lașitatea e de multe ori condamnată cultural și e posibil ca ceea ce simți să fie efectul acestui lucru.

Alteori, te simți prost pentru că pur și simplu tu crezi în cu totul altceva decât ceea ce ai spus.

De ce se întâmplă să spui ceea ce nu ai fi vrut să spui

Există tot felul de explicații psihologice sau nepsihologice.

Întradevăr, e posibil ca-n copilăria ta interacțiunile cu adulții să fi fost de-o asemenea natură încât să fi dezvoltat reflexul cenzurii vorbelor.

Adică să fi învățat de mic că dacă spui ceva ce e-mpotriva a ceea ce spun sau vor adulții vei fi tratat ca un copil rău. Și, de multe ori, copiii răi nu primesc ceea ce-și doresc.

E un mecanism destul de simplu. Dacă ai spus ce trebuie ai primit ce-ai vrut, dacă ai spus ce nu trebuie, nu ai primit ce-ai vrut. Orice condamnare pe care adulții au aplicat-o comportamentelor tale neagreabile e posibil să te fi inhibat de-o manieră profundă.

Sigur, sunt tot felul de nuanțe aici, dar în mare poate fi vorba despre asta.

Uneori, inhibarea despre care-ți vorbesc se poate produce mai târziu în viață. De exemplu, la locul de muncă poți ajunge din nou în postura de copil atunci când ai de-a face c-un șef dominator sau cu niște colegi cu apucături de acest fel.

Nu e ceva ciudat, e doar natura umană-n splendoarea ei.

Atenție, nu mă refer la genul acesta de comportament.

Când ajungi să te saturi de propria ta atitudine

Problema cu astfel de atitudini este că produc niște stări de insatisfacție profundă.

Sau, pe românește, te fac să te simți de rahat.

Și dacă te simți așa, starea ta de bine va fi influențată și dincolo de situațiile punctuale în care ai de-a face cu cineva care rostește lucruri care contrazic total credințele tale și tu asiști blajin.

Adică-i ceva care-ți influențează viața în general

Ajungi să înghiți tot felul de rahaturi din partea a tot felul de oameni ca și când ar fi firesc.

Până când?

Păi, în general până când te saturi.

Până când „sistemul tău digestiv” începe să protesteze.

Deși prin filme vezi diverse personaje izbucnind chiar în timpul unor discuții de gen, în realitate, lucrurile nu prea se-ntâmplă așa. Oricât de glorios ți s-ar părea să-i dai o replică usturătoare acelui coleg de muncă sau școală care face mișto de tine, declicul va fi-n altă parte.

Serios, de obicei lucrurile se petrec mult mai banal.

De exemplu,  înainte să dormi, dacă nu-ți plimbi mintea prin vreun serial oarecare.

În astfel de momente, când e liniște și ai un răgaz de-a te gândi la diverse lucruri, e posibil ca-n minte să-ți vină și gândul legat de faptul că accepți prea multe fără să zici nimic.

Și dacă gândul respectiv începe să te copleșească până simți că rămâi fără aer, vei dori să schimbi ceva.

Posibil să fie totul ca o furie, ca o dorință de răzbunare împotriva tuturor situațiilor în care ai făcut lucrurile altfel decât știi c-ar fi trebuit să le faci. N-am de unde să știu exact, fiecare om simte-n felul său.

Totuși, deși emoțiile respective sunt puternice, e mai bine să faci lucrurile un pic gândit, astfel încât să nu-ți epuizezi energia nervoasă aiurea.

Concret, ce-ai putea face?

Ce faci ca să scapi de această apucătură

Primul pas este că ai conștientizat problema.

Nu ai mai perceput-o doar ca pe o sursă de disconfort emoțional profund, dar ai și privit-o cu atenție. I-ai văzut conturul hâd și ai decis că trebuie să faci ceva.

Probabil că vei începe prin a construi scenarii. Adică începi să-ți repeți în minte ce replică să dai unui anume individ sau chiar cuiva apropiat.

E OK, poți face și asta.

Problema este că dacă te vei limita la așa ceva, vei risca să ajungi ca George Constanza în acel faimos episod din Seinfeld.

George este ironizat de un coleg de muncă și se sufocă de nervi că nu a avut replică. Ulterior, găsește o replică, o dă, dar partenerul de dispută îi dă o altă replică.

George e iar fără reacție și își dă seama ulterior ce ar fi trebuit să spună.

Problema cu genul acesta de abordare este că depinzi prea multe de reacțiile celorlalți și prea puțin de tine. Nu ai niciun fel de control așa.

De asta, e important să muți controlul la tine.

Cum faci asta?

Sunt tot felul de soluții, iar preferata mea este construirea unei filozofii de viață. Sigur, sună sofisticat, dar nu e nici pe departe așa. De exemplu, eu folosesc un sistem filozofic al naibii de vechi și al naibii de eficient. E folosit de șefi de state, sportivi, artiști, oameni cu tot felul de funcții tocmai pentru că dă rezultate.

Acest sistem filozofic îți oferă un set de repere în funcție de care vei putea reacționa fără să ai niște replici pregătite dinainte.

De asemenea, este un sistem care-ți oferă și un soi de liniște-n fața întâmplărilor din viața de zi cu zi. Concret, așa cum spuneam mai sus, accentul cade pe ceea ce depinde de tine, pe ceea ce poți face tu, nu pe încercarea de-a controla ce spun sau fac cei din jur.

Ai mai multe amănunte despre asta în ghidul meu, Sfarmă Piatră – Transformarea.

Bine, dar tu vrei să devin un individ certăreț?

Nici pe departe.

Nu e vorba despre așa ceva. Nici măcar nu e vorba de-a învăța să porți discuții nesfârșite cu diverși pentru a-i convinge că tu ai dreptate și ei greșesc.

Nu e vorba de-a da replici care să-i termine psihic pe cei care îndrăznesc să spună lucruri cu care tu nu ești de acord.

Este vorba de-a avea curajul de-a spune ce crezi și ce nu crezi. Fără să faci vreun efort și fără să-ncerci să-i convingi pe ceilalți că ai dreptate.

Nici măcar nu e vorba de-a avea dreptate, ci doar de curajul de-a te exprima, de-a exista prin ceea ce ești cu adevărat, nu prin ceea ce îți impun temerile tale să fii.

De exemplu, când cineva spune ceva ce intră-n conflict cu ceea ce crezi tu, e suficient să spui că tu vezi lucrurile altfel sau că tu nu crezi asta sau că tu ești de părere că lucrurile sunt în alt fel.

A, dacă ai chef și să discuți pe tema respectivă, e alegerea ta.

Dacă nu ai chef, e suficient să spui ce crezi tu și atât. Lasă-l pe celălalt să facă ce vrea cu răspunsul tău, ai trecut deja mai departe.

Vei vedea că vei simți un soi de satisfacție liniștită. Nu e ca atunci când câștigi la loto, e ca atunci când știi c-ai făcut lucrurile în acord cu ceea ce ești în realitate.

Apropo de-a trece mai departe și de-a merge mai departe, ghidul acesta îți va fi de mare folos nu doar în ceea ce privește găsirea unei filozofii de viață, dar și pentru a tot felul de alte situații importante. Ai mai multe amănunte aici:

Sfarmă Piatră – Transformarea

 

Foto:  Jason Rosewell

24 Shares

Lasă un comentariu