Povestea adicției mele pentru un joc video și ce m-a ajutat să o depășesc

Adicția pentru jocuri video - cum o rezolvi

Aceasta este povestea celui mai tare joc video pe care l-am jucat eu vreodată. Sigur, există pe lume nenumărate jocuri superioare, dar eu m-am îndrăgostit bolnav doar de acesta.

Am jucat prima dată spre finalul clasei a VII-a.

După standardele de astăzi, aș zice c-am făcut-o târziu. Am văzut părinți chinuindu-se să smulgă telefoane sau console de gaming din mâinile unor copii de 3-4 ani.

Mai mult, jocul despre care vorebsc eu – Street Fighter II –  era unul de-a dreptul primitiv din perspectiva dinamicii și al graficei comparativ cu minunile actuale.

În fine, mergeam într-o sală tipică pentru un orășel de provincie de la finalul anilor ’90: mult fum de țigară, miros de la băutura vărsată pe lângă gura consumatorilor, o mochetă care aproape ascundea mucegaiul si o grămadă de flăcăi împătimiți de păcănele.

De jur-împrejur, erau aparatele.

Nu pot spune exact câte pentru că nu am făcut de prea multe ori turul sălii. Întodeauna mă opream undeva la intrare, imediat în stânga, unde se afla el.

Cei care i-au dat viață la începutul anilor ’90, CAPCOM, i-au spus Street Fighter II, dar eu i-am spus „distracție”.

Așa cum un drogat probabil că mângâie doza înainte de-a și-o injecta, eu mângâiam butoanele și manetele jocului înainte să strig: „Nea George, o fisă la Street Fighter!”.

Nea George se temea de curentul din sală și purta din octombrie până prin aprilie o căciulă rusească din blană de iepure.

Deși nu-și lasă urechile în jos, aveam veșnic impresia că respectiva căciulă îl împiedică să audă. Așa că strigăm din nou, cu vocea mea aflată în plin proces de maturizare: „Nea Geooorge…!”.

Omul venea grăbit, eu îi dădeam banii și el introducea fisa.

Din acel moment, nu mă mai interesa nimic.

3 lucruri demne de menționat:

  • zilnic făceam rost de bani să joc. Asta presupunea că epuizasem de multă vreme economiile mele și trecusem la cele ale părinților. Fără știrea lor.
  • eram nerăbdător să joc și mă enerva să găsesc aparatul ocupat de vreun „netalentat” sau să-l văd pe nea George că se mișcă în reluare
  • când jucam, nu mai știam nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Absolut nimic. Dacă doi clienți de la păcănele s-ar fi înjunghiat, venea poliția și pleca de acolo fără ca eu să mă opresc din jucat.

BEL vs ALX

Am învățat să joc alături de un foarte bun prieten din gimnaziu, Alexandru. Jucam pe rând și încercam două lucruri: să facem un scor cât mai mare și să descoperim diverse lovituri spectaculoase.

Cine obținea punctaj mare, își putea trece 3 litere în dreptul scorului. El era ALX, eu eram BEL.

Eram într-o confruntare veșnică.

Îmi aduc aminte că după ce am ajuns la liceu, învățam după-amiază. Prin urmare, mergeam la sală cu două ore înainte de cursuri și jucam să bat recordul jocului. Dacă nu reușeam sau dacă mă lua valul, întârziam la ore ca să joc până rămâneam fără bani.

Apoi, seara, mă întorceam cu ALX  ca să vadă scris sus, la punctaj maxim, 3 litere magice:  BEL.

Bine, același lucru îl făcea și el, adică la rândul meu trăiam umilința amuzantă de-a-i vedea ștampila de cel mai bun jucător al zilei respective. Sau, al perioadei de când se luase ultima dată curentul și se resetase clasamentul.

Noaptea, după ce închideam ochii pentru a dormi, repetam în minte scene prelungi de luptă. Aș fi putut să desenez în imaginație partide întregi fără niciun fel de problemă, dar n-aș fi fost în stare să spun unde-mi lăsasem echipamentul după ora de sport.

3 lucruri demne de menționat:

  • pentru că nu exista YouTube sau altă sursă care să-ți dezvăluie cum se execută diverse mișcări sau lovituri, trăiam plăcerea anticipării unor descoperiri epocale din acest puct de vedere.
  • am ajuns să joc acest joc prin intermediul unui prieten. Relația cu acesta a făcut și mai facilă apropierea de această activiatea. Rivalitatea și prietenia au fost un liant între mine și joc.
  • jocul devenise mai important decât școala. Nu c-ar fi fost greu având în vedere pasiunea mea pentru chestiunile academice. Totuși, până atunci, aveam câteva absențe pe semestru, plasate strategic. Acum, lipseam frecvent măcar de la prima oră.

Ultima luptă

La un moment dat, sala s-a închis și accesul la joc a dispărut.

Nu pot spune că i-am simțit lipsa, dar de câte ori vedeam o sală de jocuri, intram și mă plimbam printre ele în dorința de-a-l vedea pe-al meu.

Şi-ntr-o zi, l-am găsit.

Eram în timpul anului 2 de facultate, mă aflăm la mare. Am intrat într-o sală de acest gen pentru a face clasica plimbare printre aparate și, într-un colț, fără să-l bage cineva în seamă, bâzâia jocul meu.

Am mers lângă el, i-am atins butoanele și mi-a venit să strig: „Nea Georgeee!…”

M-am abținut, am chemat-o pe domnișoară cu fisele și am trecut la treabă.

Aș putea să povestesc acum că mi-am păstrat reflexele și  că îmi aduceam aminte instant toate mișcările. Sau că am jucat atât de mult cu o singură fisă încât a venit femeia aia de două ori să vadă dacă nu se întâmplă ceva necurat.

Sau să spun c-am terminat jocul cu Vega.

Nuu, spun doar că am trăit în acea zi plăcerea ca BEL să fie trecut din nou în dreptul celui mai mare scor. Nici nu ar fi fost greu, locul doi avea un punctaj atât de slab că a trebuit să mă uit de mai multe ori pentru a mă convinge de acest lucru.

În fine, a fost o bucurie specială.

Şi ar fi fost chiar o bucurie completă dacă aș fi avut atunci numărul lui ALX. Să-l sun și să apropii telefonul de joc pentru a auzi unul dintre cele mai plăcute sunete auzite de urechile noastre în timpul adolescenței.

3 lucruri demne de menționat:

  • faptul că nu i-am simțit lipsa jocului s-a datorat unei condiții speciale – sala s-a închis, iar un astfel de joc nu mai exista în universul meu – Rm. Sărat, Buzău și o vizită anuală la București pentru un meci de fotbal.
  • pe de altă parte, am continuat să mă gândesc la acel joc ori de câte ori ajungeam în locuri în care l-aș fi putut găsi. Deja, tehnologia evoluase, iar probabilitatea de-a-l vedea undeva scădea cu fiecare an care trecea. Și totuși, în creierul meu, jocul își făcuse propriul loc.
  • când l-am găsit, abilitatea de-a-l juca și plăcerea care însoțea fiecare partidă au reapărut de parcă nu lipsiseră niciodată. Inclusiv nostalgia rivalității cu ALX a apărut instant, deși trecuseră ani buni de la ultima noastră dispută.

De ce ți-am povestit toate aceste lucruri?

Pentru că am fost suficient de norocos să mă confrunt cu o adicție pentru jocuri video în niște vremuri în care această industrie nu ajunsese la sofisticarea de astăzi.

Impactul graficii / dinamicii actuale asupra creierului tău este categoric mai puternic decât cel cunoscut de mine.

Mai mult, toate aceste lucruri se întâmplau în vremuri în care posibilitatea de-a te izola și a juca la nesfârșit era imposibilă. Pe de o parte, pentru că nu aveai acel joc acasă, așa cum îl poți avea astăzi.

Pe de alta, pentru că pe atunci trebuia să plătești ca să joci – sume mărunte după standardele astăzi, dar sume greu de permis constant după posibilitățille de atunci.

În schimb, izolarea de stimul s-a putut petrece cu ușurință în sens pozitiv – a dispărut jocul din oraș. Astăzi, orice adolescent care și-ar propune să stea departe de obiectul dorinței nesănătoase ar avea mari dificultăți.

Oricine are acces ușor la aproape orice.

De asemenea, am vrut să-ți atrag atenția la semnele care arată când relația cu o astfel de activitate devine nocivă. Acele lucruri „demne de menționat” nu sunt altceva decât semnele clasice care indică o problemă reală.

De multe ori, o problemă gravă.

Cum poți să scapi de adicția pentru jocurile video

Am o veste bună și una proastă legate de adicția pentru jocurile video și legate de majoritatea adicțiilor clasice pentru lumea în care trăim.

Vestea bună este că poți scăpa de o astfel de adicție și că soluția este una foarte simplă.

Vestea proastră este că deși această soluție este simplă, poate fi dificil de suportat.

Concret, cel mai important și eficient pas pe care-l poți face este să te oprești pentru cel puțin 30 de zile din a mai juca.

Să te oprești presupune să te oprești total.

Abstinență, nu reducerea timpului de jucat.

Spun asta pentru că există o credință populară mai ales printre părinți că soluția cea mai bună ar fi jucatul moderat, gen jumătate de oră sau o oră zilnic.

Când e vorba de o adicție, ideea de consum moderat este doar o întărire a acestei adicții.

Singura metodă prin care adicția poate fi combătută este separarea totală de consum – jocuri video, jocuri de noroc, pariuri, fumat, alcool, anumite tipuri de mâncare etc.

Indiferent dacă citești acest text din postura de părinte îngrijorat pentru soarta copilului tău sau de persoană îngrijorată de propria soartă, e important să înțelegi că abstinența este soluția.

Și e important să înțelegi că cel mai bun timp să începi este acum, nu la 1 ianuarie sau în cine știe ce dată rotundă.

Singurele excepții sunt cele în care diverși factori de natură medicală / probleme de sănătate nu ar permite o astfel de acțiune.

Revenind la abstinență – ca-n cazul majorității situațiilor de gen, primele zile de abstinență sunt cele mai dificile. Probabil știi asta, nu e nevoie să ți-o repet eu. Popular vorbind, creierul tău se reașează într-o matcă chimică normală după ce a fost scăldat în dopamină ieftină.

E nevoie de aproximativ două săptămâni ca să începi să simți real primele semne de normalitate și ai nevoie de acele 30 de zile menționate ca să-ți poți spune lucid că ești pe calea cea bună.

Majoritatea oamenilor au nevoie de aceste 30 de zile pentru a-și reveni, dar pot exista o grămadă de factori care să modifice acest reper – pentru unii e posibil să fie nevoie de mai puțin, pentru alții de ceva mai mult.

Oricum ar fi, respectivii sunt o excepție de la regulă.

Când ar trebui să mergi în terapie pentru a scăpa de adicția pentru jocurile video

În ziua astăzi, ideea de-a merge la psiholog pentru a scăpa de o adicție precum cea pentru jocurile video este o alegere destul de populară.

Este și necesară?

Nu neapărat.

Depinde de situție, depinde de resursele pe care le are cel afectat de adicția în cauză.

Femeile sunt mai înclinate să facă acest demers și au de câștigat.

Bărbații au o rezistență mai mare față de această idee, dar la rândul lor pot avea de câștigat – unii bărbați preferă să-și rezolve problemele pe cont propriu decât să meargă la psiholog 🙂

Ce vreau eu să spun este că orice ai alege poate fi o soluție OK. În ciuda diverselor presiuni sociale, nu orice dificultate necesită vizită la psihoterapeut.

Bun, când ar fi cazul să mergi?

Dacă după cele 30 de zile de abstinență simți că lucrurile nu s-au îndreptat, e posibil să ai nevoie de ajutor.

De cele mai multe ori, stările depresive și / sau anxioase + comportamentele nocive care te-au făcut să îți pui problema că ai o problemă cu jocurile video erau provocate tocmai de activitatea respectivă.

Faptul că jucai avea efect nociv asupra psihicului tău.

Când însă abstinența nu duce la dispariția acestor stări, atunci e posibil ca jocurile video să fie doar o formă de escapism, o încercare de-a potoli suferințe provocate de alte probleme.

Un psiholog te poate ajuta să identifici aceste alte probleme și să le rezolvi.

PS1: deși n-am recunoscut-o vreodată, o spun acum: ALX era mai bun decât BEL. Nu cu mult, dar era.

PS2: ghidul Sfarmă Piatră nu te vindecă de adicția pentru jocuri video, dar te poate ajuta să-ți pui ordine-n viață:

Sfarmă Piatră – Transformarea

Abonează-te acum pentru ponturile la care doar abonații au acces: